O perioadă lungă de timp a persistat credinţa că educaţia omului se realizează în prima perioadă a vieţii omului, adică în copilărie. Se considera că ar exista trei mari secvenţe ale vieţii omului: copilăria, caracterizată prin activitatea de educaţie; maturitatea, când predomină munca; bătrâneţea, ce se credea a fi o pregătire pentru părăsirea acestei lumi.
Revoluţia industrială schimbă puternic întregul conţinut al vieţii omului, astfel, educaţia fiind nevoită să se prelungească peste vârsta copilăriei, necesitând continuarea instruirii şi educaţiei în perioada adultă. Astfel a luat naştere conceptul de „educaţia adulţilor”.
Notiunea de „educaţia adulţilor”, a intrat, în limbajul curent al ştiinţelor educaţiei, mai ales în a doua jumătate a secolului trecut, când se amplifică mult instituţiile de profil, precum şi cercetările despre o astfel de problematică.
Necesitatea educaţiei adulţilor este o consecinţă a marilor dezechilibre care s-au produs, după 1960, mai ales între om şi lume. Considerând schimbarea ca mijloc de adaptare, omul se vede nevoit să se schimbe şi el. Astfel, putem spune că educaţia este forma de adaptare esenţială a omului la lume şi a lumii la om. Putem defini educaţia adulţilor ca fiind acele schimbări majore din modelul interior al lumii noastre, sub presiunea evoluţiei evenimentelor din afara şi din lăuntrul nostru.
Educaţia de-a lungul întregii vieţi trebuie să permită fiecăruia să facă funcţionale informaţiile şi cunoştinţele, să ştie să identifice sursele, să le selecţioneze, să le ordoneze, să le gestioneze şi să le utilizeze. Educaţia trebuie să se adapteze constant la mutaţiile societăţii, fără să neglijeze transmiterea cunoştinţelor achiziţionate, a bazelor experienţei umane.
Pentru adulţi, munca şi viaţa sunt termenii de referinţă în raport cu care măsurăm educaţia. Având în vedere că munca şi viaţa noastra sunt sisteme deschise, din perspectivă socială şi chiar individuală, înseamnă că nu rămâne decât o învăţare, o educare şi deci motivare într-un proces de adecvare permanentă.
Putem să concluzionăm faptul că dimensiunea ştiinţifică, informaţională, singură nu este suficientă pentru o dezvoltare a reprezentărilor culturale şi acceptarea sau refuzul unui anumit sistem de valori sociale. Acesta depinde şi de factori de mediu social, de dezvoltare bio-psihologică, de gradul de elevaţie al relaţiilor sociale din colectivităţile în care adultul intră în legătură sau în care este integrat chiar dacă Albert Einstein ne sunea că: ,,nu trebuie să înţelegem lumea, ci doar să ne găsim locul în ea’’.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu