Iluzia timpului....

Am fost prinsă în iluzia că am timp, să cred că doar ce a început….. Am crezut…. dar am crezut greșit, suntem locuitori între zidurile timpului! Adevărul e că timpul ne ia totul mai devreme sau mai târziu. Uneori regăsim tot ce ne-a fost luat, uneori recuperăm doar pe jumătate, iar alteori ne pierdem pe noi înșine. La mine ține de acel moment când mă hotărăsc să ies din carapacea mea, să o fac cum trebuie. Fără regrete și fără păreri de rău. Și, cred că e important să îi spui acelui om ce e lângă tine ceea ce simți cu adevărat, dar mai ales să îi reamintești cât e el de frumos. Acolo, în interior, unde puțini ajung! Să îi reamintești atâta timp cât încă te mai aude. Să îi trimiți un mesaj dimineața cât încă doarme ce să îi facă ziua mai frumoasă, să îi oferi zâmbete și picături de bucurie, să îi asculți gândurile…! Nu există greșeli, există doar decizii pe care trebuie să ni le asumăm.

Dragostea noastră a fost ….

Astăzi este ziua ta iubitule, oriunde ai fi! Și, accept că ai rămas doar printre amintirile și dorurile mele, că numai tu mă vezi, mă auzi și știi totul despre mine, fără ca eu să mai știu. Ai fi zâmbit cu ochii mijiți și te-ai fi bucurat de fiecare urare. Și am fi ascultat muzică grecească pentru că spuneai tu pe ritmurile grecești ochii mei se umezesc și capătă o tentă indigo. Acum ascult Nikos Vertis, cred că ți-ar fi plăcut sau te-ai fi prefăcut că-ți place pentru mine…

Dragostea noastră nu a fost ca în filmele alea americane ale anilor ’50 când ea îi cere pe o bancă anonimă; „Stai! Nu vreau să pleci!” Iar patruzeci și cinci de ani mai târziu, pe marginea unui pat de spital; „Stai! Nu vreau să pleci!” îi cere el. Nu a mai avut timp. Dragostea noastră a fost ca  nopțile de vară pe malul mării când priveam stelele și-mi desenai forme fantastice cu acele stele. Dragostea noastră a fost ca cea mai frumoasă necunoscută dintr-o formulă matematică pe care am dezlegat-o împreună. Dragostea noastră a fost ….

Au rămas planurile noastre nefinalizate și foamea mea de iubire și de sens.

În anticamera Valhallei

Pe 29 octombrie 2000 eram la castelul Tjoloholms într-un loc fabulos, cu o priveliște care-ți taie respirația. Este un cochet castel în stil eclectic (Tudor amestecat cu art Nouveau) relativ tânăr, construit la sfârșitul sec XIX. Mă aflam într-unul din misterioasele fiorduri de pe coasta Kattegat nu departe de faimoasa strâmtoare unde valurile se unesc în creste semețe amintind de lupta dintre zbuciumata mare a Nordului și molcoma mare Baltică. Drumul prin pădurea de carpeni și frasini drepți și falnici ca niște bătrâni vikingi nu te pregătește de impactul vizual când dintr-o dată apare impunător cu aerul lui romantic castelul care te duce cu gândul la Isolda și Tristan. Terasa care cobora molcom tivită pe centru cu aleea de trandafiri, încă înfloriți ca o ultimă sfidare a iernii ce urma să vină, se oprește brusc pe malul mării ca un cazan de vrăjitoare ce clipocește vânătă și tulbure descântece celtice de mult uitate. Am avut noroc de o zi cu un soare strălucitor și prietenos care a îndulcit culorile toamnei dându-le o aură de aramă. Fascinantă a fost senzația pe care am avut-o stând pe acel țărm de mare. Impresia că aștepți ceva, aștepți să apară din ceața aurie ca vălul unei prințese păgâne, un lung șir de drakkare. Pe malul mării mele unde valurile șoptesc poveștile celor care i se destăinui, am sentimentul acela de ducă, de explorare a necunoscutului. Două țărmuri de mare, emoții diferite. Am stat puțin. Poate mă voi întoarce cândva să-i povestesc despre celălalt pământ la fel de vechi, despre misterioasa Dobroge........ 

Căutare

Vreau să mă cuibăresc în brațele tale și să-mi spui că sunt cea mai frumoasă urâtă din lume și că sunt incredibil de atrăgătoare când îmi pierd răbdarea, vreau. Că nu pot este o realitate dar ce fac cu emoțiile și amintierea ta?! M-ai învățat să iubesc, să cer și să dau, m-ai învățat să mă apăr de predători, ai ridicat ștacheta ca să nu mă mulțumesc cu oricine, cu tine am învățat să fiu femeie. De ce iubitule? Un singur lucru nu m-ai învățat; cum sa trăiesc fără tine? Cum să am încredere într-un alt bărbat? Cum să mă dăruiesc, să mă las iubită și cum să dau dragostea care mi-a rămas fără să simt că trădez, pe noi?

 Te aștept iubitule să curgi în visele mele, ca un val domol de ceară, atunci când voi fi împinsă în tipare străine mie să-mi spui să nu-mi fie frică de viață.

Inceputul

 Era un septembrie, nici nu mai contează care, tu făceai liniuţe şi miroseai a cerneală Pelican, eu desenam himere şi rodeam creioanele colorate. Atunci a început..…

Nu am apucat să ne spunem adio. Am rămas să îmi trăiesc soarta   fără tine, să învăt de la vânt să respir fără tine, de la ploaie să mă risipesc în viaţă fără tine, lacrimile amare să pară zâmbete de fericire şi să duc lucrurile acolo unde nu vreau să merg…. într-o dragoste nouă.

Plecarea.....

 Vestea plecării tale mi-a străpuns creierul ca un fulger rece care pentru câteva clipe a oprit timpul aducându-mi în memorie, ca într-un film pe repede înainte, tot ce am trăit împreună înainte să plecăm în lume pe drumuri diferite. Până atunci ştiam că la un moment dat drumurile noastre se vor reuni într-unul singur aşa cum a început totul. Dispariţia ta a transformat viaţa mea într-o acoladă până când mă vei lua din nou de mînă. La început am fost supărată pe tine, mă simţeam lăsată în urmă ca o pradă de război. Dar, cu timpul am înţeles că nu a depins de tine, că nu putem controla viaţa în totalitate, că aşa cum m-ai iubit şi când erai departe, mă iubeşti şi de acolo de unde ai plecat. Am înţeles dar nu înseamnă că m-am împăcat cu lipsa ta….

Dor.....

Ochii tai aia verzi, aproape transparenti cu irizari aurii ca sarutul soarelui intr-o dimineata de vara. Mi-e dor sa ma imbrac in zambetul tau. Mi-e dor de sarutul tau cu gust de ploaie. Mi-e dor de sarutarile in urechi, ce anuntau harjoneala, Mi-e dor de mirosul tau, de miere cu tabac. Mi-e dor sa ma contrazici, sa ma necajesti ca apoi sa ma impaci. Mi-e dor de mainile tale cotropitoare, nerabdatoare….. Mi-e dor de dragostea ta. Ma doare fizic dorul de tine.